„The Hunter”, vânătorul lui William Dafoe, e un film controversat, nu din punctul de vedere al ideilor prezentate, al imaginilor, al vreunui scandal ascuns in scenariul său, ci mai mult din cauză că e un film neînţeles.
Pentru mine se situează pe aceeaşi treaptă cu „Fântâna” lui Aronofsky, adică e un o poveste în care fie te laşi să te pierzi, fie nu. Fie te laşi în voia curentului, fie nu.
Filmul, în regia lui Daniel Nettheim, după un roman al Juliei Leigh, spune povestea unui vânător mercenar, plătit de o presupusă companie farmaceutică să aducă probe biologice de la un presupus ultim tigru tasmanian, animal ce a dispărut cândva la începutul secolului 20. Povestea poate nu e deloc impresionantă. Un bărbat într-o misiune, tăcut şi singuratic, intră în viaţa unei femei şi a copiilor ei şi încetul cu încetul este atras în povestea lor dramatică, în care un tată este dispărut/presupus mort în sălbăticie, în care o comunitate îşi urăşte membrii cu viziuni liberale şi ecologiste, din motive absurde de conservatorism. Şi un animal care nu mai apare.
Tocmai lipsa de spectaculos îi face pe critici să fie împărţiţi în tabere, dacă să aprecieze acest film sau nu. Dar povestea nu e deloc atât de simplă. William Dafoe, unul dintre cei mai buni actori de compoziţie de la Hollywood, mereu pierdut în spatele altor actori pentru care le-a oferit sprijin (vezi rolul lui Caravaggio în „Pacientul Englez”), este vânătorul dar este şi tigrul iluzoriu pe care îl caută. Şi nu vorbesc aici de vreun truc din scenariu, ci pur şi simplu de impresia pe care o lasă. Este singur pe lume, tăcut, rezervat în faţa lumii, în faţa a ce înseamnă umanitate, probabil trăsături necesare în cadrul domeniului său. Că ultimul exemplar de tigru tasmanian, e un inadaptat care nu are ce căuta în lumea reală. Sălbăticia e pentru el, spaţiul deschis, nu familia.
Aici intervine transformarea. Descoperind adevărul despre dispariţia bărbatului la familia căruia stătea în gazdă, se simte obligat să îi ajute, să îi readucă pe o linie de plutire, să preia din îndatoririle celui de dinaintea lui. Cumva, mai mult pentru copii de care învaţă se se ataşeze, cumva într-o relaţie de codependenta.
Nu vreau să stric finalul filmului, să povestesc evenimentele care îl fac să întoarcă spatele lumii reale şi să se întoarcă în sălbăticie, dar de data asta într-o sălbăticie de fel nou, a durerii. Una din scenele cele mai interesante ale filmului e la final, atunci când tigrul îşi face apariţia şi se lasă omorât. Iar vânătorul îl poartă pe braţe plângând, căci a sosit prea târziu.
Aparent filmul nu are nimic special. Dar ceva te prinde, jocul solitar al lui Dafoe, muzica lui Springsteen sau copii. Poate că e spiritul Tasmaniei.
