Aflându-ne între două sărbători care celebrează iubirea, Sfântul Valentin și Dragobetele, ne-am gândit să vorbim despre acest subiect cu specialiștii în domeniu.

Narcisa Știucă este etnolog, lector universitar la Departamentul de Studii Culturale de la Facultatea de Litere. Autoare a nenumărate studii de cercetare despre sărbătorile din diverse zone ale României, ariile sale de expertiză sunt etnologie și folclor, istorie orală și management cultural.

Sfântul Valentin versus Dragobete. Luna februarie este luna în care se sărbătoreşte atât Sfântul Valentin (14 februarie), cât şi Dragobetele (24 februarie). Ordinea este cronologică. Puteţi să ne spuneţi, în primul rând, care este, în societatea românească actuală, raportul dintre cele două sărbători?

Narcisa Ştiucă: În orice caz, nu sunt „în variaţie liberă”, cum ar spune lingviştii, adică nu sunt substituibile reciproc, ci mai curând convergente.

Poate unii dintre voi îşi amintesc sfârşitul anilor ‘90, când erau concurente: cosmopoliţii, cei cuceriţi de valorile globalizării au adoptat-o pe prima imediat şi necondiţionat, cu un entuziasm indus de mass-media, în vreme ce autohtoniştii şi puriştii au lansat diatribe care dezavuau sărbătoarea „intrusă” care „strica armonia calendarului nostru tradiţional”. Atunci când li s-au cerut argumente, au procedat la o reinvestire (forţată după părerea mea) a unei sărbători mărunte de anvergură locală, menită să contracareze Ziua Îndrăgostiţilor. Aş da un singur motiv îndoielilor mele cu privire la impunerea Dragobetelui ca sărbătoare autohtonă echivalentă a Valentine’s Day: plasarea lui ezitantă în chiar calendarul tradiţional. Surse documentare din secolele trecute – pe care, de obicei, aceiaşi specialişti le citează fără rezerve – ataşează acest nume zilei de 1 martie, aşa după cum îl găsim pe 8, 13 sau 24 martie… Este posibil ca, fiind o zi dedicată protejării şi stimulării belşugului gospodăriei şi ogoarelor, să fi fost dictată de condiţiile climatice ale fiecărei zone care determinau începerea anumitor activităţi. Căci trebuie subliniat un fapt: dominanta Dragobetelui nu este una erotică, ci se raportează la cu totul alte valenţe.

Odată cu adoptarea sărbătorii Sfântului Valentin în spaţiul românesc, s-a construit atitudinea de a apăra sărbătoarea românească a Dragobetelui. În acelaşi timp, la nivelul practicii, Sfântul Valentin continuă să fie sărbătorit de o parte (sau de majoritatea?) a populaţiei României. Putem spune că avem, la momentul actual, un discurs fără fond şi o practică fără discurs?

Narcisa Ştiucă: Da, aşa este! Dragobetele nu beneficiază de desfăşurări rituale, cum s-a atestat în legătură cu altele incluse într-un „calendar erotic” – Sântoaderul, Sânzienele, Sânandreiul, Sânvasâi, Boboteaza – şi chiar cealaltă componentă, pe care în urmă cu mai bine de un secol şi Valentine’s Day o deţinea, cea iniţiatică şi de consfinţire a unor relaţii spirituale în rândul tinerilor, lipseşte complet din synopsisul tradiţional. Le au însă din plin Mătcălăul („fratele mai mic al Paştelui”, ţinut în lunea de după Învierea lui Iisus Hristos ca patron al legămintelor de înfrăţire ale fetelor şi feciorilor) şi, zonal, Sâmbăta lui Toader şi Sâmbăta lui Lazăr.

Promovarea intensă şi oarecum obstinată a Dragobetelui ca sărbătoare autohtonă (cu speculate rădăcini protoromâne şi chiar mai vechi!) a generat, ca orice „tradiţie inventată”, rituri şi scenizări atât de verosimile încât se înfăţişează profanilor ca fiind rezultatul unor riguroase demersuri de arheologie culturală. Acestea se conjugă, cum e şi firesc într-o societate care ezită între acceptarea globalizării şi afirmarea identităţii naţionale (!), cu forme de patriotism local şi regional şi cu încercări de ierarhizare a valorilor (de câte ori nu aţi auzit exclamaţia: „Dragobetele nostru românesc e mai … decât Sf. Valentin”?!…).

În acelaşi timp, se încearcă autohtonizarea acestuia din urmă, fapt manifestat chiar din schimbarea denumirii: noi, românii, nu avem Valentine’s Day, ci Sfântul Valentin. Adică, deşi impusă mediatic, deşi percepută şi trăită ca o sărbătoare exclusiv şi excesiv marketizată, ne-o asumăm condiţionându-i cumva prestigiul: o inserăm în rândul celor fundamentate religios şi asta în condiţiile în care puţini ştiu că Sf. Valentin are „o hagiografie dezamăgitoare”.

În mod cu totul interesant, această sărbătoare s-a născut din efortul Bisericii de a contracara Lupercaliile romane, desfăşurări rituale cu caracter orgiastic menite să stimuleze fecunditatea, şi iată că în România, resanctificăm o sărbătoare de mult laicizată şi în acelaşi timp încercăm să impunem un daimon arhaic al iubirii.

Ce se întâmplă cu sărbătoarea Dragobetelui? Cum se sărbătoreşte astăzi? Există o diferenţă între spaţiul urban şi rural?

Narcisa Ştiucă: Ca să răspund concret, deşi maliţios la întrebare, Dragobetele se sărbătoreşte la televizor, iar Sf. Valentin, la mall!

Nu cred că e cazul să vorbim despre diferenţe, ci mai curând despre prezenţă/absenţă în relaţie cu spaţiile. Aşa cum au arătat şi alţii, fundamentul mitic al Dragobetelui este lipsit de consistenţă: în tradiţiile orale este o prezenţă subordonată Babei Marta (Dochia), fie fiu, fie slugă a acesteia (Iovan-Dragobete sau Dragomir) sau şi mai vag conturat: „cap-de primăvară” sau „întâia babă”.

Sărbătoarea numită şi Drăgostiţele este mai curând o „zi mânioasă” în care nu se fac anumite operaţii, ci doar munci auspiciale pentru că operează principiul magiei prin similitudine („cap” / început de bun augur). Este însă şi o zi în care „întoarcerile” erau semne de belşug: a copiilor şi bărbaţilor de la mâncare, a cloştilor în cuibar, a vitelor din iesle către câmp, toate însemnând economisire şi prin urmare asigurarea belşugului viitor.

Doar câteva detalii transpuse în gesturi magice mărunte schiţează atributele erotice. Acestea se raportează tot la lumea necuvântătoarelor: „Dacă o pasăre nu s-a împerecheat în acea zi, nu se mai poate împerechea şi umblă ciripind din loc în loc până moare” (Speranţia, 1906). Şi, în contrapartidă, „O femeie numai să pună mâna pe un bărbat străin, şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului.” (Densuşianu, 1895); „Fiecare fată trebuie să glumească cu un băiat, pentru ca să se poată mărita mai curând” (Speranţia, 1906).

Iată de ce, spre deosebire de alte sărbători, această zi nu a generat complexe ritual-ceremoniale şi în consecinţă nu se bucură de un prestigiu deosebit în comunităţile tradiţionale. În treacăt fiind zis, citatele de mai sus imortalizează un comportament mai vechi de 150 de ani şi este de verificat dacă oamenii mai cred sau îşi mai amintesc măcar de ele…

De aceea în mod cu totul serios mă gândesc să propun studenţilor mei să cerceteze impactul pe care îl au mesajele massmedia asupra reactivării resorturilor tradiţiei în satele contemporane.

Puteţi să ne spuneţi care este relaţia dintre reprezentările iubirii în cazul sărbătorii Sfântului Valentin şi a Dragobetelui?

Narcisa Ştiucă: Nu mi se pare că Valentine’s Day este la noi mai mult decât o zi a fragilelor iubiri adolescentine. Dragobetele rămâne neconvingător şi mult prea… rustic pentru îndrăgostiţii de astăzi.

Deci cred că nu dinspre Dragobete vine „concurenţa” Valentinului românesc, ci dinspre alte două sărbători care sunt încă foarte intens valorizate: Mărţişorul şi Ziua femeii.

Ceea ce ar fi interesant de urmărit în viitor e rezolvarea acestei dispute care s-ar putea concretiza în asumarea sărbătorii sfântului de împrumut al îndrăgostiţilor, victoria zburdalnicului „zân” autohton al iubirii sau crearea prin aculturaţie a unei noi sărbători. Se va numi ea Valobete sau Dragontin? Greu de ghicit!…

Via: topub.unibuc.ro