Fenomenul loialitatii  unui participant la un curs de internship nu e un lucru nou. În Bucureşti, Iaşi, marile centre universitare ale ţării, se găsesc suficiente oferte de internship care oferă la sfârşitul programului posibilitatea de angajare în cadrul companiei ofertante.

E un pas înainte când realizezi că poţi avea echipe de oameni profesionişti şi loiali politicilor companiei, dacă ştii cum să îi formezi, cum să îi atragi să rămână şi cum să îi motivezi pe mai departe în cariera lor.

Însă procesul are probleme şi hibele sale. Iar astăzi mă voi opri asupra a două, în principal problema calităţii programelor oferite în centrele universitare de provincie şi cea a limitării lor numai la anumite domenii.

Probabil că nenorocul meu e că mă aflu într-un oraş parţial îngheţat ( Galati) , atât în ceea ce priveşte media, cât şi din punct de vedere administrativ. Deşi aceasta nu e o scuză în ceea ce priveşte ambiţia. Dar ce se întâmplă în cadrul Agenţiilor Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, care nu reuşesc să prezinte decât câteva zeci de oferte atunci când sunt mii de şomeri, nu se poate rezolva prin ambiţie. Incompetenţa cel puţin şi „arderea gazului de pomană”, sunt uneori ziduri mult prea groase pentru ambiţia unui singur om. Există numeroase organizaţii precum AIESEC, prezente în fiecare centru universitar, dar comunicarea dintre acestea şi Agenţiile guvernamentale locale pare că se pierde pe undeva. Apoi vine problema domeniilor. Caste de ingineri navalişti şi programatori. Dar ce se întâmplă cu restul?

Aici se termină plângerile mele. Răspunsuri sunt, au tot fost date, majoritatea legate de coordonarea dintre educaţie şi piaţa muncii.

Vorbeam la început de loialitate. Ca proaspăt absolvent am toate motivele să îi fiu loial celui care îmi oferă o primă şansă pe piaţa muncii. Cunosc atmosfera de lucru, oamenii cu care fac echipă şi vreau să arăt că pot mai mult. Doar că răsplata ar trebui să-mi fie pe măsură, ceea ce nu ştiu dacă toţi angajatorii observă că le face parte din îndatoriri.