Dacă ar exista un manual al scriituri, dacă talentul s-ar învăţa în şcoli, probabil că pe la pagina 23, exact în al doilea paragraf, cu litere îngroşate, ar sta scrisă următoarea afirmaţie: „Un scriitor îşi utilizează cutia de unelte lingvistice pentru a prezenta o imagine cât mai realistă a ideii pe care o are în minte. Charles Bukowski e doar un vagabond beţiv, cu o maşină de scris. Şi care e vulgar.” Cam aceasta a fost impresia pe care şi-a făcut-o lumea despre geniul literar, al unuia dintre cei mai trecuţi cu vederea scriitori americani moderni.
Poet, prozator, jurnalist şi lucrător poştal, Bukowski a fost scriitorul unei societăţi a străzilor prăfuite, a apartamentelor pline de mucegai şi gândaci, a unei societăţi formate din bărbaţi flămânzi, bolnavi şi care miroseau a vin ieftin, de dimineaţă până seara, a femeilor care îi acompaniau, lipsite de vise, cu rochii murdare şi cu pofte. Bukowski spunea că deşi scrie despre oameni, deşi se hrăneşte cu imaginile activităţilor lor, ca un fel de voyeur, apropierea de oameni îl înfricoşează, mulţimile îl îngrozesc, iar conformitatea dată de legi, locuri de muncă, birouri închise, soţii, familii fericite, îl înspăimântă de moarte. Paradoxal.
Volumul „Cea mai frumoasă femeie din oraş şi alte povestiri” este un album de cărţi poştale ciudate, a unui Los Angeles lipsit de metafore, de strălucire şi fără bogaţi. Bukowski foloseşte vulgaritatea în proză sa, dar o înveleşte în sensibilitate, în milă. Personajele sale sunt murdare, au defecte, păcate, boli dar nu pentru că le-ar place acest lucru ci pentru că viaţa nedreaptă, alegerile proaste le-au adus într-o stare în care doar resemnarea le ţine pe linia de plutire a supravieţuirii. Cele mai slabe se sinucid, iar Bukowski nu e deloc zgârcit în descrierea rezultatelor actului. Volumul are o tentă autobiografică, deşi uneori naratorul păşeşte în spatele personajelor sale.
„Cea mai frumoasă femeie din oraş” nu e o lectură de vacanţă. Între ghiduri pentru pariorii împătimiţi, între poveşti despre aventurile de-o noapte, găsiţi şi poveşti despre sensibilitatea surprinzătoare a nebunilor de viaţă şi, deşi nu sunt de acord cu hotărârea editorului de a înghesui cele mai bune poveşti la începutul cărţii, tocmai pentru ele Bukowski ar trebui ţinut pe rafturi şi lăudat. Pentru poveştile despre hoţi care fură pentru foamea copiilor lor, pentru poveşti despre frumuseţea unui apus singuratic şi pentru poezia lui. „Bărbatul cu cei mai frumoşi ochi” nu ar trebui să rămână necunoscută.
