Cum e urât să-i analizezi pe alţii-n metrou, îţi recomand să ai la tine o carte pe care s-o critici cât poţi, s-o întorci pe toate părţile.

Nu cu mult timp în urmă, am luat în braţe Cavalerul inexistent, am schiţat zâmbete şi chiar dacă unii mă analizau cât îmi încălzeam scaunul, sunt convinsă că nu a dat rău.
   
Perfecţiunea nu există, este răspunsul oricărui om bine intenţionat, conştient de faptul că, oricât de mult s-ar strădui cineva să o atingă, niciodată nimeni nu s-ar fi lăudat că ar fi reuşit. Şi nici cunoaşterea absolută.

Când ne gândim la insul ideal, îl descriem gen: organizat, cumpătat, eficient, deci inexistent. Cum este şi Cavalerul lui Calvino.

Agilulfo, o armură goală, meticulos, bun în tot ce face, nu există. Astfel, idealul nu există.

Cavalerul inexistent este un micro-roman amuzant,  acţiunea petrecându-se în Evul Mediu, în timpul lui Carol cel Mare (prezentat aici ca un năuc, aproape şters din peisaj, care nu-l înghite pe Agilulfo fiindcă nu-l poate controla în niciun fel).

Cavalerii, la început sunt prezentaţi ca o adunătură de jegoşi, iresponsabili, beţivi. Dintre ei se remarcă Agilulfo, Rambaldo şi Bradamante.

Rambaldo e un tânăr care vrea să-şi răzbune tatăl, aspirând la titlul de cavaler, dornic să iasă-n evidenţă. Îşi face din Agilulfo un arhetip.  

Bradamante e femeie-cavaler. Frumoasă, curajoasă şi toate cele, îndrăgostită numai şi numai de cei care nu-i cad la picioare din start. Toate ne dorim un cavaler fermecător pe-un cal alb, care există numai în imaginaţia noastră. Şi iată ironia, dorindu-ne ceea ce nu putem avea, ne conducem spre o existenţă în mod clar tragică, ca spre final să ne mulţumim cu ceea ce-i chiar sub nas.

 Ritmul povestirii când alert când în slow motion, are un ceva al lui care atrage. După mine, singurul defect al cărţii este că se termină prea repede. Aş mai fi citit şi citit...